de Laura Sandu
Mi-era necaz că deși împlinisem deja doișpe ani, încă nu-mi venise ciclul. Marinei îi venise de anul trecut și în fiecare lună trebuia să-i suport văicărelile, au ce mă doare burta, vai ce mă doare capul, ah, m-am pătat, mă duc în casă să-mi schimb tamponul și așa mai departe, prin care sublinia încă o dată, în cel mai crud și mai nesimțit mod posibil, diferența supremă dintre noi. Și Oanei îi venise tot anul trecut, dar ea era voleibalistă, era normal să-i vină mai repede, așa zicea maică-mea când încerca să mă consoleze. Noi, celelalte, ne uitam pe banda chilotului în fiecare zi când mergeam la baie și speram să vedem petele roșii care aveau să ne transforme în sfârșit în niște domnișoare.
În anul ăla, sfintele paști au căzut fix de ziua Marinei; fuseserăm toți invitați la ziua ei duminică, dar nu de la unu, cum se obișnuia, ci de la șase încolo, ca să putem să plecăm pe urmă, în gașcă, la înviere, împreună cu toate mamaile din cartier. Era o primăvară neobișnuit de umedă, cu bolte de trandafiri timpurii și suculenți, roșii și roz-ars, cu sălcii cu plete moi care dansau pe la colțurile blocurilor și cu o ninsoare deasă de pufi de plop care odată căzuți se strângeau în smocuri enervante pe la muchiile bordurilor și dacă nimereau pe lângă vreo gumă, ni se lipeau nouă pe roțile de la patine. În fiecare seară, ne adunam la scară la Radu, adică la Experimental 2, și Radu, care stătea tot la parter, ca mine, scotea casetofonul pe geam și fiecare punea ce casete adusese, și de obicei ascultam Generic și Azur ca să danseze Radu cu Oana ca la discotecă și noi să ne bălăngănim timide pe lângă ei și să ne gândim ce frumos ar fi dacă am avea și noi prieten. Și eu mă străduisem nu știu cât să mă îndrăgostesc de Radu, scrisesem în jurnal despre ochii lui rotunzi, ca ai lui Terrence din desenele cu Candy Candy, dar el nu mă băgase niciodată în seamă. Nimeni n-avea șanse în fața Oanei care era, la fel ca el, la clasa sportivă, și se plimba de colo-colo prin cartier cu bluze înnodate deasupra abdomenului plat și cu claia ei de păr creață și roșcată care nu se mișca odată cu ea pentru că o înțepenea cu o tonă de fixativ. Noi, celelalte, aveam părul castaniu și puțin ondulat, adică într-un cuvânt, comun, și ne făcuserăm toate breton ca Brenda din Beverly Hils și mestecam tot timpul gumă și purtam cercei rotunzi cât obrazul și codițe palmier, înclinate într-o parte, și colanți cu tricouri cu coca cola sau cu bluzele mamelor noastre pe deasupra, lungi, ca să nu ni se vadă fundul. Numai că, una peste alta, orice am fi făcut, nimic nu avea sens dacă nu ne venise ciclul și nu aveam prieten. Uneori, la scară la Radu mai veneau și băieți, alții decât Radu și Claudiu, dar ei nu dansau niciodată cu noi, doar stăteau cocoțați pe bancă și mâncau semințe și-și spuneau chestii în semișoaptă, chestii pe care noi nu le auzeam din cauza muzicii, și pe urmă izbucneau în râs, cu cojile de semințe printre dinți, și era în asta ceva care ne tensiona și ne făcea să ne gândim la fiecare aspect al corpului nostru – dacă aveam fundul prea mare? dacă eram prea grase? dacă în fine era ceva ridicol în înfățișarea noastră despre care habar n-aveam? – dar nici nu ne venea să plecăm, rămâneam țintuite sub privirile lor batjocoritoare, să ne legănăm în jurul Oanei și lui Radu, ca un cerc protector care i-ar fi apărat, cumva, de furia vecinilor. Vecinii care treceau pe acolo comentau sau se uitau la ei cu dușmănie, mai ales la Oana se uitau așa, o și înjurau uneori, și pe urmă se uitau și la noi, ne cercetau de sus până jos și se închinau. Alții scoteau capul pe geam și urlau să terminăm odată cu scandalul că e ora nu știu cât și dacă nu ne cărăm pe la casele noastre îi cheamă pe-ai noștri. Sau direct miliția. Dar ai noștri erau pe la treburile lor, prăjeau cartofi prin bucătării, sau se uitau la showuri politice la televizor, iar miliția nu mai exista, eram liberi, acum se numea poliție și pentru că era democrație se spunea nu mai trebuie să ne fie frică de ea.
În fine, în anul ăla, de ziua Marinei, m-am întâlnit în fața blocului cu Oana și cu Cristina. Ne îmbrăcaserăm fiecare în ce avea mai frumos, eram spălate și proaspete și parfumate cu sprayurile bărbătești pentru că numai alea ne plăceau, și era și în asta ceva derutant. Doar noi între noi când eram, aveam fluturi în burtă, alternativ cu mici goluri de panică; parcă dintr-o clipă-ntr-alta avea să apară vreun adult, să ne întrerupă, să ne transforme la loc în copii, așa cum se întâmpla când apăreau ei. Trăiam atunci fără întrerupere ca niște reflexii în vreo oglindă de bâlci, când mari, când mici, în funcție de cine era prin preajmă, și nu era vorba doar de noi, nu erau doar vârstele noastre incerte, ci toți și toate oscilau așa, aproape în fiecare zi. Uneori oamenii păreau fericiți, bogați, prosperi și-apoi venea cineva cu o mașină străină de care nu mai văzuserăm și vraja se rupea și-ți dădeai seama că asta e fericire, că asta e bogăție și că toți ceilalți sunt de fapt săraci, bieții de ei.
Am urcat la Marina și am sunat la ușă. Ne-a deschis mamaie-sa cu o mutră super prefăcută și ne-a invitat în sufragerie, unde mama Marinei încă aranja pe platouri ridichiile în formă de arici și de șoricei cu ochii făcuți din boabe de piper, ca și cum Marina ar fi împlinit nu doișpe ani, ci șase. Ne-am așezat stinghere pe fotolii, pe unde am apucat, și când a venit Marina, care se îmbrăcase în niște colanți verde-închis, lucioși, care aminteau de corpul muștelor de bălegar când le privești în lumina soarelui, i-am dat tot așa, stinghere, cadourile, și ea s-a înroșit, și zicea mersi la fiecare și le punea deoparte pe fotoliu. Deschide dragă, că așa e politicos, a zis mamaie-sa cu mutra nesuferită, și Marina, tot mai roșie de rușine, a început să deschidă cadourile, iar maică-sa și mamaie-sa se minunau în locul ei, vai, ce frumos, o cutie de carioci, ooo, Impuls, ce-mi place, mi-l dai și mie, și alte chestii d-astea forțate, care ne jenau pe toate.
Marina a primit atunci și două casete, una cu Laura Pausini și alta cu East 17, dar amândouă erau cu bluzuri și nu puteam începe să dansăm direct bluzuri, mai ales că nu venise toată lumea și eram numai fete și că maică-sa și mamaie-sa nu păreau să vrea să plece din sufragerie. Ba a mai apărut și iubitul maică-sii, Mircea, care a luat un ou umplut în formă de bărcuță, cu catargul făcut din scobitoare și pânza dintr-o felie triunghiulară de cașcaval și, după ce a scos scobitoarea, a îndesat tot oul umplut în gură, și pe urmă și-a turnat un pahar mare de suc de kiwi, noi nu voiam suc? Ba da, și fiecare a stat la coadă și a primit câte un pahar plin. Peste o oră, două, după ce ne săturaserăm de scurs pe fotoliile și pe scaunele de prin sufragerie, de băut suc, de mâncat aperitive și de cântat în cor Laura Pausini, Mircea și-a adus chitara și a început să interpreteze melodii folk de la festivalul floare de măr și mamaia Marinei ne trăgea cu forța de pe canapea, să dansăm, și uite-așa am dansat bluzuri fete cu fete, adică eu am dansat cu Cristina, iar ele două nu mai puteau de încântare, făceau poze cu aparatul trimis de tatăl Marinei din Franța, și râdeau de noi. A trecut foarte greu timpul, dar până la urmă au apărut și băieți, atmosfera a devenit și mai stingheră, adulții au plecat din sufragerie când a început Oana să danseze și Radu a venit lângă ea și a luat-o de mijloc și a tras-o lângă el, nu i-a mai venit nimănui să râdă și să facă poze. Am dansat și eu mai departe cu Cristina, undeva într-un colț, fiecare cu bărbia sprijinită de umărul celeilalte, mirosindu-ne părurile proaspăt spălate și visând fiecare la altceva. Și când au stins băieții lumina, pe semiîntunericul din sufragerie, noi tot asta am făcut, și în timp ce Oana sau nu știu cine țipa ca din gură de șarpe pentru că o tot gâdila careva, noi ne legănam în continuare, ne era bine așa și n-aveam chef de nimic altceva. Pe urmă, când a venit tortul, o șarlotă bavareză tapetată cu felii de portocale, Marina a suflat în lumânări, noi am cântat mulți ani trăiască, am înghițit repede șarlota și încă un pahar de suc și gata, era în sfârșit timpul să mergem la înviere.
Am coborât toți scările tropăind, înaintea Marinei care cobora treaptă cu treaptă, împreună cu mamaie-sa, și Radu a fugit până-n casă și s-a întors cu ghiozdanul în care ne-a arătat că avea două sticle mici de votcă. Mie mi-era frică de votcă, mai ales că la biserică era și mamaie, dar m-am gândit că doar o să mă prefac că beau și că oricum, în curtea bisericii e întuneric și-s multe tufișuri și n-are cum să mă prindă. Era prima oară când mă lăsaseră să mă duc la înviere cu alți copii, de obicei mă duceam cu mamaie și stăteam lângă ea, în mulțime, și mă legănam de pe un picior pe altul și mă gândeam pe rând la toți băieții din clasă, notându-mi în minte avantaje și dezavantaje, și alegând doi sau trei care ar fi putut să-mi ceară prietenia. Dar anul ăsta în sfârșit mă duceam și eu cu gașca, așa cum văzusem că fac copiii mai mari, tânjisem ca naiba după asta, și poate cine știe cine avea să apară, vreun băiat nou sau unul vechi la care nu mă uitasem până atunci. Așa era: cunoșteai pe cineva de cine știe cât amar de vreme, un an sau chiar doi, sau dintotdeauna, de la grădiniță, și nici nu te uitaseși la persoana aia vreodată ca lumea, pentru că avea o formă bine definită, un contur identic cu numele de familie, care dacă era ridicol, ghinion, căci avea să rămână în conturul ăla ridicol ani de zile, și pe urmă, într-o zi, pe neașteptate, se întâmpla ceva: vă dădeați cu patinele împreună și vă țineați de mâini ca să faceți figuri, dansați la banchet sau la vreo zi de naștere, stăteați pe bancă la scară la Radu și gata, vă îndrăgosteați. Poate că așa avea să se întâmple și acuma.
Pe toate aleile din cartier se scurgeau oamenii șuvoaie spre biserica arhanghelii mihail și gavril, veche de la 1700, unde slujea popa Ilie cel tânăr și frumos mirositor. Mamaile mergeau și ele în găști, bârfind și împungându-se, dar pe a mea n-am văzut-o și m-am gândit că probabil că ajunsese deja, ei îi plăcea să vină devreme, dacă se putea să prindă mai în față ca să asculte slujba, nu să stea ca altele de taină în sfânta biserică. Când am ajuns ne-am lipit și noi de gloată, am spus bogdaproste când am primit lumânările subțiri și strâmbe, cu guleraș, și am stat așa de politețe o vreme, până când a zis Cristina să intrăm înăuntru că e mai frumos la slujbă când stai în biserică. Marina a zis că ea nu poate, că e pe stop și cică e păcat să intri în biserică dacă ești pe stop. O femeie cu batic pe cap s-a întors la noi și s-a uitat urât, așa că am pornit cu toții, despărțind cu corpurile noastre dispuse în șir mulțimea de credincioși cum despart niște bășicuțe de ulei apa, și am intrat în biserică, cu ciclul Marinei cu tot, și ne-am băgat până aproape de altar, unde popa Ilie se lăsase în voce, cântând gros și fals și neinteligibil. Cântam și eu bucățile pe care le știam, a-a-a-min și ție, doamne și preasfântă născătoare de dumnezeu, și cântam mai ales pentru că-mi spusese o vecină că am o voce de înger și de-atunci, de câte ori mă duceam la biserică, răcneam cât mă țineau puterile. Așa, și pe urmă ne-am trezit cu o femeie că ne azvârle încoace și-ncolo ca să ajungă la Radu și la Oana și să le taie, cum ar fi retezat cu satârul capul unui pește, strânsoarea mâinilor, căci se țineau de mână în sfânta biserică, era mare păcat, mai ales de învierea domnului, și Oana atunci, pentru că stătea lângă o icoană așezată pe un șevalet, a zis ia uite babo, și l-a pupat pe hristos direct pe gură și femeii, săraca, aproape că i-au ieșit ochii din cap, a încercat să-și înfigă ghearele în claia țeapănă de păr a Oanei, dar Radu a întins brațul în dreptul ei, ca o barieră, și Oana a început să o înjure fir-ar a dracului de împuțită putreziți-ar oasele, mă desparți tu pe mine de tovarășul meu, mori, ciumă, și celelalte credincioase, din solidaritate, s-au înfipt în părul și-n umerii noștri și au început să tragă de noi, să ieșim, dar tot ele nu ne lăsau să ieșim, pentru că trăgeau de noi și ne blestemau, și nu-mi dau seama cum de-am scăpat de acolo întregi. A strigat părintele să se potolească lumea, să le fie rușine și altele asemenea, și-așa am reușit și noi să ieșim și nu ne-am oprit decât pe gardul bisericii, în spate, unde mai erau și alte grupuri ca al nostru și unde ne-am aprins țigările și Radu a scos votca din ghiozdan.
O singură dată mai fumasem, în casă, înainte de școală, că acum făceam ore după-amiaza, și-mi venise să vomit rău de tot, mă uitasem în oglindă și mă speriasem văzând ce culoare inumană am, de burtă de pește. Crezusem că mor. Așa că de data asta, când am luat țigara de la Cristina din mână și am tras, am ținut fumul în gură și pe urmă l-am suflat lung, iar Cristina a zis: fată, nu-ți mai dau să fumezi de la mine că tu strici țigările.
Nici nu știu cum se prinsese, când era așa de întuneric, în masa aerului răcoros și bleumarin siluetele noastre erau doar învăluite, din când în când, de pânza diafană, roșiatică a jarului din vârful țigării și de mângâierea văpăii îndepărtate a unui felinar de pe stradă. Pe urmă Radu m-a întrebat dacă beau și mi-a căutat mâna prin întuneric ca să-mi treacă recipientul în siguranță și în momentul ăla emoțiile aproape că au dat cu mine pe jos, coborâseră ca o plasă de pescuit, ancorată cu greutăți, din cer de la dumnezeu, când i-am simțit mâna umedă atingând-o pe a mea, și m-am gândit doamne, e real, m-am îndrăgostit în sfârșit de Radu! Ție, doa-a-a-amne! Și așa, abia putând să mă mențin pe linia de plutire și să nu mă scufund cu totul în adâncul vibrant al deznădejdii, am luat o gură adevărată de votcă simțind cum îmi arde pur și simplu gâtul, dar n-am mișcat niciun centimetru pentru că mâna lui Radu o înconjura în continuare pe a mea, ca din greșeală, ca și cum ar fi uitat-o acolo, și degetele nu i se mișcau decât foarte puțin, impreceptibil, ca din cauza unui mic spasm. Poate chiar uitase să-și retragă mâna, m-am gândit, și nu aveam deloc de gând s-o retrag eu pe a mea, aveam să profit la maxim de întâmplarea asta, atât cât se putea, oricum, era întuneric, Oana nu vedea nimic și ce nu vezi n-are cum să te afecteze. Am rămas înțepenită, pentru câteva secunde infinite, cu gâtul și cu inima în flăcări, cu mâna în mâna lui Radu, prin întunericul gros din curtea bisericii, până când el și-a desfăcut degetele și le-a împins, umede, printre degetele mele și apoi a strâns și imediat pe urmă, brusc, s-a retras. Ce fusese asta? Am mai luat o gură de votcă, mi se păruse că prima nu avusese niciun efect în afară de arsură și simțeam nevoia de o senzație intensă, alta care să acopere crampele din stomacul meu acum deranjat, i-am cerut Cristinei să-mi mai dea un fum și abia-abia s-a îndurat, mi-a căutat mâna prin întuneric și mi-a transferat țigara și pe urmă, când am căutat-o și eu să i-o transfer înapoi, m-am și apropiat de ea și am prins-o pe după mijloc și mi-am pus capul pe pieptul ei și-i auzeam inima, ce repede bate. Și prin perdeaua de scântei de fericire am început să mă gândesc, fals și ipocrit, că săraca Oana, nu e corect, trebuie să-mi înăbuș cumva sentimentele, să le ascund, ca să nu o fac să sufere. În realitate, mă străduiam așa cum se întâmpla deseori pe atunci, să-mi placă de Radu, peste emoțiile pe care oricum le simțeam și care nu țineau de persoana lui, ci doar de contextul persoanei lui, încercam să nu mă gândesc la lucrurile care puteau fi respingătoare și să mă concentrez doar pe cele care îl făceau atrăgător. Cristina mă mângâia încet pe șold în timp ce sufla fumul deasupra capului meu. Era un echilibru greu de menținut, cerea un efort mare de tot, fără de care însă nu se putea spune că ești îndrăgostită cu adevărat. Iar adevărul, autenticitatea îndrăgostirii era lucrul după care tânjeam toate. Radu încerca acum să o prindă pe Oana prin întunericul des, ea țipa ascuțit și râdea, și-n freamătul violent al hârjonelii, corpurile li se loveau de ale noastre, Cristina a țipat și ea ho, mă animalelor, și atunci dinspre biserică a apărut un bărbat cu lanternă care ne-a zis să dispărem imediat de acolo, nesimțiți și prost-crescuți ce suntem, lucrurile astea se fac la bordel, nu la biserică, în noaptea de înviere, marș de-aici haimanalelor.
În timp ce fugeam spre ieșire, prin iarba deasă și înaltă din spatele bisericii, mă gândeam ce ciudat că luasem două înghițituri mari de votcă și uite că nu eram amețită, doar un gust amar aveam în gură și o senzație de ușurare că în sfârșit știam cum e să fii îndrăgostită. Am ieșit din curte și ne-am așezat pe bordură, peste drum. N-aveam curaj, noi fetele, să mergem la discotecă, zicea Radu, eram fete cuminți, dacă nu ne-au dat părinții voie decât la biserică și înapoi… Și chiar nu aveam curaj, oricum nici nu ne-ar fi primit, eram prea mici și n-aveam bani de cheltuială, așa că am încercat să dansăm, cât se putea, pe frânturile de melodii care veneau dinspre slujba de înviere, Cristina și Oana exersau în strada luminată plăpând, pe care nu trecea nicio mașină, niște mișcări în care se lăsau pe vine, cât puteau de jos și-și intercalau genunchii, și între timp ajunseserăm la a doua sticlă de votcă și seara, în loc să se facă mai rece, devenea tot mai blândă. La doișpe, când a zis popa Ilie să venim să luăm lumină, am alergat toți cu bețele de lumânare înapoi în curte, și am repetat hristos a înviat din morți, ambele variante, la nesfârșit, dar n-am rămas pe urmă să luăm paști, ci ne-am îndreptat spre case, cu grijă să nu cumva să ni se stingă lumânările. Oana și Cristina au rămas la ele la bloc și noi, Radu și Marina și cu mine am mers mai departe, până la Experimental, unde aș fi dat orice ca Marina să spună că ea urcă, gata, și să mai rămân puțin cu Radu, dar nu s-a întâmplat așa; el ne-a zis pa și a plecat spre scara doi, iar noi am intrat la noi în scară și ne-am dus la culcare.