De ce România are nevoie de artă queer în ciuda homofobilor


Vice Romania
Autoare: Codruța Pohrib


Raj-Alexandru Udrea e peste tot – îl știi poate de la teatru, de la party-uri alternative unde pune muzică, poate că l-ai văzut pe scenă la Pride sau chiar din discuția de la Pătratul Roșu. E un artist activist care a plecat de la un teatru de stat din Sibiu ca să facă artă în termenii săi și despre propriile interese: ce înseamnă să fii queer în România, cum treci peste body shaming și bullying, cum e să ai un corp considerat neconform.

Despre asta e vorba și în „Corp Fluid”, un concert performativ unde Raj alături de Paula Dunker, Alina Medoia și Alex Bălă își spun poveștile de viață și-i îndeamnă și pe alții să vorbească despre experiențele lor cu corpul pe o platformă pe care o vor lansa pe 17 septembrie, în cadrul deschiderii festivalului internațional de film queer Art200. Acesta se ține până pe 25 septembrie și are în program, pe lângă filme, și alte performance-uri, discuții, lecturi, concerte sau petreceri – apropo, aici îi poți susține, ca festivalul să aibă loc și anii viitori.

Cu ocazia asta, m-am întâlnit cu Raj ca să aflu mai multe despre parcursul lui și ce-nseamnă să fii artist queer în România. Îți prezint povestea, în cuvintele lui. 

De la handbal la teatru

Înainte de teatru, am făcut handbal profesionist. Antrenoarea noastră era o tipă lesbi, super incluzivă. Nu vorbea despre asta, dar era clar – avea o iubită cu care venea la antrenamente, era super nice. Era singura persoană supportive, care m-a făcut să înțeleg că corpul meu nu e disfuncțional, nu e nașpa. Eu eram un pic mai plinuț, ceea ce nu era o problemă pentru joc în sine, dar nu aveam aceeași rezistență la alergat sau la antrenamente ca restul colegilor. 

Ăla a fost primul moment în care mi-am dat seama că nu trăiesc într-un corp conform, pentru că trebuia să lucrez foarte mult și, chiar dacă o făceam, nu aveam aceeași rezistență.

Antrenoarea a plecat și lucrurile s-au schimbat în echipă, așa că am decis că nu mai vreau să fac nimic legat de sport. Atunci m-am înscris la cursuri de teatru. Aveam 16 ani. Primul lucru pe care l-am auzit a fost întrebarea „De ce ai venit aici?” și am răspuns că nu știu. Apoi am fost întrebat „Dar tu ce vrei să fii?” și am zis din nou că nu știu. Răspunsul coordonatoarei a fost: „Aici, pe scenă, e un spațiu în care tu poți să fii ce vrei, când vrei, cum vrei.” Mi s-a părut mind blowing, era prea mult pentru mine. De exemplu, la prima improvizație am putut să fiu un doctor care era șchiop și nu vedea bine scrisul de la depărtare. 

Așa mi-am dat seama că ăla e un spațiu pe care pot să-l modelez cum vreau și că asta vreau să fac, așa că am mers la facultatea de teatru.

La facultate, zero queerness

În anul trei, am jucat un personaj feminin pentru că nu mai voiam să joc bărbați toxici, cum erau majoritatea celor din piesele lui Caragiale, pe care noi le făceam încontinuu. Nu-mi mai venea să mă pun în situația respectivă. Așa că am jucat această tipă, Maria Magdalena din „Don Juan se întoarce de la război”, care era o sex workeriță, o fostă contesă care sărăcise, dar nu voia să trăiască cu săracii. 

Am schimbat textul și am făcut personajul să se alăture oamenilor săraci. Monologul a durat 20 de minute, timp în care am fost full drag și am încercat s-o recreez prin mintea și ochii mei. Profesorii au rămas mască și nu au putut înțelege cum am putut să joc o tipă, pe care ei au și crezut-o. Doi dintre ei nu au știut cine sunt. Am fost prima persoană în istoria facultății care și-a dat examenul făcând drag. 

Acolo mi-am dat seama că există această latură feminină în mine. Cred că există aceste entități masculine și feminine în fiecare dintre noi pentru că creștem în familii convenționale și vedem și ce face mama și ce face tata. Pentru că eram foarte apropiat de mama, această entitate are o sursă foarte puternică de empowerment în ea. Tot ce am făcut a fost s-o las să iasă. Ăsta a fost primul meu moment de queerness. 

Atunci mi-am dat seama și că nu vreau să fac teatru pentru salariu și să joc tot felul de mizerii. Pentru mine, teatrul înseamnă educație și autoeducație. E și un fel de terapie în care îți dai voie, pentru o perioadă de timp, să te pui într-o situație fictivă, dar care devine foarte reală – poți să vezi ce emoții ai, dacă ai breakdown, dacă poți să înțelegi o situație sau nu. E ceva prin care cred că poate ar trebui să treacă toată lumea. Avem atât de multă imaginație și ne naștem atât de liberi, doar că societatea, opresorii noștri sau chiar oamenii care ne sunt aproape ne pun atâtea bariere fictive, pe care uneori nu le mai putem trece.

Am început să mă gândesc ce înseamnă arta pentru mine, de ce vreau să fac asta, ce vreau să produc și cum vreau să mă exprim pe scenă. Profesorii și colegii mei au înțeles, dar nu au fost de acord. M-am încăpățânat, am mai stat doi ani la master și am încercat să explic că eu pot să joc orice, atât timp cât are sens pentru mine și pentru oamenii în fața cărora joc, dar ei tot nu au înțeles. 

Momentul în care am decis să plec a fost când mi-am dat seama că, dacă rămân acolo, va trebui să joc ca heterosexual. Eram singurul actor de la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu care-și asuma orientarea sexuală și orientarea politică. Bârfe pe la uși, piedici pe scenă, caterinci dubioase – le înghiți o dată, de două ori, dar cât să trăiești așa?

Așa că am venit la București cu regizorul și dramaturgul Bogdan Georgescu, care lucra la un spectacol și m-a invitat la casting. Când am plecat de la Sibiu, directorul teatrului m-a întrebat: „Ești sigur că vrei să faci asta?”. I-am răspuns „Nu, dar dumneavoastră sunteți sigur că vreți să aveți un actor gay în teatru?” Atunci el a zis „nu”. 

Primul spectacol pe care l-am făcut la București s-a numit „Lalele, lalele”, doar cu persoane din comunitatea queer. Și am zis: da, beibi, așa da! Cunoști oameni, auzi povești, impactezi pe cineva, înțelegi ce înseamnă non binar, transgender, pansexual, lucruri pe care n-ai cum să le înțelegi dacă tu joci „O noapte furtunoasă”.

Ce înseamnă să fii artist queer în România

Cu toate astea, ca artist queer în România simt că nu am spațiu destul și nici sprijin destul. În prezent, singura noastră șansă e o finanțare din partea Fondului Cultural Național (AFCN), dar e o loterie, niciodată nu știi dacă iei banii sau nu – contează câte proiecte sunt depuse, care e bugetul în anul sau trimestrul respectiv, dacă tema prezintă interes și tot așa. 

Poți să numeri pe degetele de la o mână spații în care te poți duce să faci artă queer: Replika, Apollo, Q-Club, Mozaiq, Accept. Și noi suntem atâția artiști queer care avem lucruri de spus și trebuie să stăm la coadă. O soluție ar fi un fond cultural alternativ, intersecțional, care să finanțeze proiecte artistice care educă și inspiră oameni și le dau curaj să trăiască mai departe. E un lux și un privilegiu să faci artă queer în România, deși există public din ce în ce mai numeros pentru ea. 

Mai mult decât atât, mi se pare că publicul se educă. Cred că dacă mergem mâine la casa de cultură din Slobozia și jucăm „Corp Fluid”, acest concert performativ care chestionează relația cu propriile corpuri, jumătate din sala aia o să înțeleagă și cel puțin un sfert o să empatizeze. E doar o chestiune de mainstrificare a zonei alternative. 

Nu poți să te duci nud pe scenă, să zici că ești gay și să ți-o tragi acolo, că e prea mult. Poate poți să faci asta la Berlin, unde descentralizarea s-a făcut acum 50 de ani. Dar poți să te duci cu chestii mai clasice și oamenii vor înțelege, atât timp cât accepți că un cub are mai multe fațete, nu doar aia pe care o vezi tu. Queerness-ul nu e despre sex, dar se vorbește doar despre asta pentru că mainstreamul asta înțelege din queer. 

Queerness înseamnă mai ales o zonă alternativă de imaginație, de gândire, de exprimare. În teatru e vorba de onestitate, confesiune și încredere. Și nu încrederea pe care o ai în tine, ci cea pe care o acorzi oamenilor. Atât timp cât ești onest pe scenă, oamenii o să empatizeze cu tine sută la sută, orice ai zice. 

Internetul suplinește mult lipsa spațiilor, dar o problemă destul de mare e controlul mesajului. O persoană trans poate fi rasistă și transfobă, o persoană gay poate fi homofobă, o persoană lesbiană s-ar putea să fie misogină sau misandră. Lucrurile astea se reglează, dar pentru asta e nevoie de o bulă, de comunitate și de surse de inspirație. Iar sursele de inspirație se pot produce cu ajutorul fondurilor și în spații desemnate. Dacă eu, de exemplu, produc un spectacol, nu pot să nu cer feedback. Primul lucru pe care îl fac este să fac vizionare cu circuit închis și verific dacă ce livrez ajunge corect la public.