de Cat Rina Tufănoiu
ilustrație de Lucian Barbu
Gândurile-mi zboară peste câmpuri cu 300 de kilometri la oră, viteză pe care dacă trenul ăsta ar putea-o atinge, s-ar dezmembra. Realizez asta când, la capătul podului, mă salută, alunecând leeent pe lângă fereastră, soldățelul. Soldățelul pe care nu-l vedeam niciodată când eram mică.
*
Într-o clipită sunt în drum spre plajă. Nu simt timpul. Nu-mi amintesc cum am ajuns aici. Simt doar miros de gogoși, alge și apă dulce care parcă-parcă fierbe sub soare. Neptun. Cineva mă ia de mână. Mă uit în stânga mea și… Ești din nou lângă mine. Privesc în jur. Totul e ca atunci. Măslinii, broaștele, nuferii. O vulpe trece la mică distanță de noi. Mintea mă pune în închisoarea aceleiași zile – la nesfârșit. Dar când îmi văd reflexia în apă, tresar. Ceva e diferit. Pentru că de mâna mea stă o tipă înaltă, cu părul tuns bob. Are un ochi vânăt. Frunzele copacilor îngheață în timp ce îi analizez reflexia, uitându-mă cu coada ochiului la tine. Dar tu… Ești lângă mine. Și nimeni și nimic nu mi te poate lua. Nu din nou!
- S-a oprit. Briza. … S-a oprit.
Îmi vorbești, dar… Parcă nu e vocea ta. Și cu toate astea mă agăț de orice fărâmă din tine care mi-a mai rămas.
- Mie mi s-a oprit lumea când te-am cunoscut! Nu pleca! Te rog!
Sar la gâtul tău să te sărut. Dar sărutul tău cândva dulce e acum atât de rece și… are un iz de baltă.
Îmi ceri o poză lângă lac. Știu scena asta. Parcă o retrăiesc. Ăsta a fost ultimul moment în care te-am mai văzut. Mă dau un pas în spate. Acum tatăl tău o să apară țipând și înjurând și o să te ia și o să te ducă la București și o să te închidă în casă pentru următoarele 6 luni…
Dar musafirul nepoftit nu mai apare. Să fie ăsta finalul nostru fericit?! Faci un pas în spate. Îți încadrez figura în ecran. Un pas. Atât e îndeajuns și parcă lacul te înghite! Te prind de mână și atunci o văd. Tipa de mai devreme, cu fața acum desfigurată și palidă, ca și cum ar fi zăcut în liniște sub ape și te-ar fi așteptat ani de zile, te-a prins de gleznă și te trage după ea. Te țin strâns de mână, dar atunci simt cum propria gleznă mă doare. Scot un țipăt mut și privesc în jos. Vulpea își înfige colții în piciorul meu. Nu curge sânge, deși mușcătura i-a ajuns până la os. Pare că ar curge lacrimi sărate ce se îmbină cu apele lacului în care te pierd. Simt o mână rece pe umărul meu.
- NU!
- Hei, hei… Scuze că te-am trezit, părea că visezi urât.
E tipa cu părul albastru. Și-a pus creionul și tableta jos și mă privește cu un soi de… milă.
- Ăă… Da… Chiar… Visam. Mersi.
Mă uit pe geam. Constanța.
Textul este rezultatul atelierelor organizate în cadrul proiectului „Palimpsest – scriitură vie & cronotop comunitar” derulat de Asociația ADO – Artă pentru Drepturile Omului și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN).
Proiectul „Palimpsest – scriitură vie & cronotop comunitar” își propune să aducă literatura queer în proximitatea publicului prin lecturi performative și reprezentații dramatice, contribuind la consolidarea unui ecosistem cultural dedicat textului queer în România. În perioada 15 februarie – 15 noiembrie 2026, „Palimpsest – scriitură vie & cronotop comunitar” dezvoltă infrastructură, expertiză și resurse deschise pentru promovarea și conservarea culturii scrise queer, prin ateliere de scriere, dezbateri, publicarea și arhivarea textelor, precum și prin crearea de spații dedicate acestei forme de expresie culturală.
CatRina
Sunt studentă, cosplayer și scriu pentru că sunt „ciudată”. Mulți capătă eticheta asta și încearcă să se supună unor norme care nu îi reprezintă. Pentru noi scriu. Având afantazie îmi place să lucrez cu artiști iar în prezent eu și partenera mea cu hiperfantezie construim un roman grafic.